Spellbound

Spellbound este penultimul film pe care Hitchcock il face pentru producatorul David Selznick (Gone with the Wind, Rebecca) in anul 1945, la reintoarcerea in America dupa o scurta sedere in Anglia in ultimii ani ai razboiului. Ca intriga, filmul are o structura clasic hitchcockiana – o poveste de dragoste in care eroina principala care este medic psihiatru (Ingrid Bergman) se indragosteste la prima vedere de noul sef al clinicii in care lucreaza (Gregory Peck) si, atunci cand acesta este acuzat de crima, il va apara impotriva tuturor aparentelor si a logicilor care nu apartin femeilor indragostite. Temele principale ale visului si memoriei pierdute si regasite pot fi identificate in multe alte filme ale lui Hitchcock, dar aici scenaristii au ales sa pluteasca pe valul psihanalizei, totul capatand o nuanta pseudo-stiintifica. A rezultat un scenariu cu multe lacune de logica si dialoguri care au capatatat cu timpul nuanta comica adaugata comicului natural al actorului Michael Chekhov care joaca rolul secundar un fel de Freud cu accent rusesc.
Mana maestrului incepe sa se simta in tratarea temei visului. Daca in alte filme ale lui Hitchcock atmosfera hipnotica invaluie intreaga actiune, aici visul are frontiere clar delimitate, plasat fiind in miezul filmului si constituind si cheia actiunii. Hitchcock l-a ales pe Salvador Dali pentru a crea aceasta scena si de aici a rezultat un triunghi cinematografic Selznick – Hitchcock – Dali, care nu a functionat in sincronicitate perfecta.

Hitchcock desigur cunostea palmaresul cinematografic al lui Dali, in schimb Selznick ma indoiesc ca vazuse ”Un chien andalou”, dar numele lui Dali ii pica bine pentru faima. Si totusi cand Dali a adus o scena de 20 de minute cu multe elemente extreme (Ingrid Bergman acoperita de furnici, etc.!), Selznick si-a exercitat prerogativele de producator si a cenzurat si scurtat considerabil scena. Hitchcock pretinde ca nu a regizat versiunea finala, dar a acceptat includerea ei in film si, asa cum a iesit, este o scena clasica si faimoasa, cu o certa tenta supra-realista.
In cartea sa de dialoguri cu Hitchcock, François Truffaut este destul de sever cu acest film. Parerea mea este ca exagereaza si ca Hitchcock insusi a iubit acest film mai mult decat o parte din spectatorii sau chiar admiratorii sai. Filmul are destule rateuri – dialoguri firave, o alta scena cheie – cea de la schi – complet ratata tehnic, dar si scene splendide precum cea a sarutului, urmata de deschiderea succesiva a unui sir de usi care extind treptat adancimea campului vizual intr-o metafora cinematografica extraordinara.

Ingrid Bergman este absolut radianta, mai mult decat in orice alt rol cu tenta romantica in care am vazut-o in filmele acelei epoci. Gregory Peck poate ca nu reuseste sa justifice total interesul lui Bergman, dar nu cred ca este complet mis-distribuit cum considera unii critici, din contra, are ceva din angoasa si nesiguranta barbatilor eroi ai lui Hitchcock care asteapta salvarea din partea cavalerei devotate. Hitchcock salveaza, dupa parerea mea, un scenariu care ar fi putut fi un dezastru total, aducandu-l cu oarecare efort la nivelul filmelor relevante din orice retrospectiva a sa.